În martie

E o iarnă aspră, geroasă. Marea e tulbure, urâtă, rea; spume murdare cu alge moarte se târăsc printre stânci, parcă s-ar scurge bale şi sânge printre colţii unui monstru gigantic muribund. Scoicile în putrezire saturează aerul sărat şi umed cu miasme grele, dense, otrăvitoare. Cerul: ca un pahar murdar cu gura în jos peste mare şi peste ţărmul negru, sterp. Pescăruşii planând apăsător ca o ameninţare sfâşie ceaţa cu ţipete diforme în care jalea e sugrumată de disperare. Vântul îngheţat ţiuie a pustiu şi pe plaja cu nisip aspru şi întunecat: doar lanţul urmelor mele.

M-am instalat în miez de iarnă în acest sat de pescari risipit printre nisipuri pentru că auzisem că are - ca orice sat - o poveste a lui, iar această poveste mă putea ajuta în modul cel mai direct în elaborarea unui studiu asupra teoriei civilizaţiilor concentrice simultane la care lucrez de câţiva ani. Cele câteva familii duc o viaţă primitivă, existând aproape exclusiv de pe urma pescuitului pe care bărbaţi cu feţe de piatră îl practică în forme arhaice. Cât nu sunt pe mare, oamenii stau înăuntrul colibelor de pământ şi stuf, refuzând orice contact cu lumea de dincolo de nisipuri. Pe rarii vizitatori se feresc a-i întâlni sau îi ignoră. Tocmai această închistare în liniştea lor desăvârşită m-a convins că aceşti oameni ascund ceva în tăcere, că acest ceva guvernează întreaga lor existenţă din timpuri imemoriale, căci nimeni nu ştie când şi în ce împrejurări a fost întemeiată aşezarea.

Am pierdut socoteala zilelor aşternându-mi cu încăpăţânare de-a lungul plajei urmele mereu aceleaşi, obsedat de ţipătul deznădăjduit al pescăruşilor, într-o căutare veşnică şi inutilă ca un blestem a unui tărâm dispărut despre care nici marea nu-şi mai aminteşte.

Până când, după o furtună diavolească, am găsit pe plaja cotropită de alge puturoase, smulse din fundul mării, şi fragmente sclipitoare de meduze sfârtecate un pui de delfin alb mort, aruncat desigur de valurile violente prea departe pentru a se mai putea întoarce în mare. Era pentru prima oară când vedeam un delfin alb; n-am rezistat curiozităţii de a-l cerceta întorcându-l pe toate părţile, i-am deschis botul pentru a-i observa dentiţia şi atunci s-a petrecut evenimentul pe care-l aşteptam de o iarnă întreagă şi care avea să mă obsedeze în continuare încă multe ierni: din botul delfinului a căzut un mic disc verde, dintr-o piatră poroasă, având încrustată în relief pe una dintre feţe o sinusoidă fină, diametrală, întreruptă în centru de un fel de floare în formă de inimă, formată din trei petale sau trei lobi care alcătuiau unghiuri egale, deschise în sus. Nu m-a şocat atât faptul că acel obiect era ascuns în gura animalului, ci faptul că el era executat cu un rafinament artistic deosebit.

La început nu mi-am dat seama de grozăvia descoperirii mele. Am luat piatra şi am început să le-o arăt oamenilor din sat, folosindu-mă de aceasta ca pretext pentru a mă putea apropia de ei.

Abia de atunci încolo am reuşit să pricep puţin câte puţin ce semnificaţie avea acea mică bijuterie. Pentru că oamenii încetară să mă mai evite. Apropierea lor o simţeam însă crispată, mă stânjenea faptul că primeau vorbele mele cu încordare, cu o frică pe care nu mi-o puteam explica, parcă ar fi aşteptat să anunţ o condamnare sau un mare dezastru. I-am spus în glumă unei fete frumoase că am s-o iau cu mine când plec şi a prins să plângă mut, fără a mă lămuri de ce face aşa. Am început să pricep că cineva sau ceva pe care eu momentan îl reprezint sau îl amintesc ţine sub teroare aceşti oameni, astfel încât întreaga lor existenţă nu e decât aşteptarea conştientă a unei nenorociri iminente.

Într-o amiază însorită, unul dintre bătrânii satului mi-a cerut să-l urmez. L-am însoţit până la un mic golf închis de o stâncă lungă ce înainta ca un dig natural, ne-am urcat pe ea şi am mers până la capăt. Apa era aici adâncă de câţiva metri buni, dar extrem de limpede. Mi-a spus să-i privesc umbra pe fundul apei şi, într-adevăr, ea se vedea perfect acolo jos, parcă nici n-ar fi existat apa. Am urmărit cu nerăbdare şi emoţie conturul foarte precis şi mi-am dat seama că acoperea o pată întunecată care era gura unei peşteri sau a unui tunel orizontal, îngust cât să se poată strecura prin el un peşte mai mare. Atunci mi-a dezvăluit taina acelui tunel, de care se leagă superstiţiile şi spaimele satului.

În adâncime, sub litoral şi poate sub marea întreagă trăiesc nişte fiinţe care cândva au existat la suprafaţa pământului şi care îşi datorau viaţa nu Soarelui, ci radiaţiei unei stele,  pe atunci într-o poziţie favorabilă faţă de Pământ şi care cu timpul s-a depărtat, încât acum abia se mai zăreşte în nopţile senine. Ei au prevăzut prin calcule că acel astru îi va părăsi şi pentru că radiaţia lui impresionase anumite elemente din centrul lichid al Pământului, care o reproduceau printr-o reacţie în lanţ, şi-au construit la mari adâncimi oraşe întregi în care s-au retras să-şi continue existenţa fără lumina Soarelui. În ultima vreme, datorită intensificării activităţii suprafeţei solare, au încercat o revenire la suprafaţă, dar razele acestui Soare îi dezintegrează. Pentru a-i capta totuşi energia care, difractată, o pot utiliza pe anumite fracţiuni, şi-au mutat aşezările tot mai sus, spre suprafaţă şi în unele zone s-au întâmplat prăbuşiri şi cutremure. O astfel de prăbuşire se pare că a avut loc chiar la câteva zeci de kilometri de aici, la marginea oraşului.

Nu se ştie de când a apărut deschizătura pe care o privim şi prin care cei de jos trimit de la o vreme acelaşi mesaj: floarea aceea indescifrabilă. Dacă au ajuns până aici, înseamnă că satul stă pe gol. Dar nu de prăbuşire se tem oamenii. Ci de faptul că, dacă cei de dedesubt dau semne de viaţă, o fac pentru a-şi anunţa apariţia. Ori, ca să poată exista ei, noi va trebui să dispărem; nu pentru că ne vor ucide, ci pentru că ne vor strica Soarele.

Ce mi-a spus bătrânul era exact ce doream să aflu, dar era totuşi numai o poveste. Mie îmi trebuia dovada că discul venise de acolo. Au urmat zile de întrebări, frământări, coşmaruri. Nu puteam ajunge la nici o concluzie. Teoria civilizaţiilor concentrice simultane continua să rămână doar o teorie, dar misterul ei atrăgător a devenit pentru mine o ameninţare apăsătoare, care mă domina.

În ultimele zile ale lui martie, iarna a trecut direct în vară, aşa se întâmpla aici. Albastrul potopitor al cerului s-a revărsat, peste arcul subţire al orizontului, în mare, ademenit de sclipirile spinărilor argintii ale delfinilor. Crestele valurilor, fosforescente, desfăşurau ritmic pe plajă, într-o succesiune ameţitoare, întinse dansuri cinetice: şoapte prelungi, mângâieri efemere. Revenirea asta bruscă la lumină mi-a alungat deodată îndoielile şi spaimele. Mi-am dat seama că am urmărit o himeră şi că e mai bine să renunţ la fantezia civlizaţiilor concentrice. M-am hotărât să mă întorc chiar a doua zi acasă şi să mă ocup o vreme cu ceva care să mă purifice, să-mi limpezească mintea năclăită de abstracţiunile şi speculaţiile cu care mă amăgisem atâta vreme. Viaţa atât de directă a pescarilor, simplitatea ei extremă îmi dezvăluiau noi modalităţi şi-mi ofereau noi criterii. Şi mai ales nu puteam îndura aerul de martiră cu care mă urma fata de pescar în lungile plimbări pe plajă. Nu suportam să treacă o zi fără s-o văd, dar când mă apropiam de ea nu mai simţeam decât o imensă deznădejde, ştiam că prezenţa mea îi face mult rău, dar ce puteam face? Trebuia să renunţ la ea; s-o uit, chiar dacă acum ajunsese să însemne pentru mine mai mult decât toate teoriile tuturor civilizaţiilor.

După ce am terminat de împachetat, am ieşit s-o văd pentru ultima oară, să încerc s-o lămuresc că sunt un om ca toţi oamenii, că între mine şi ce se petrece acolo, în adânc, nu e nici o legătură, că teama ei şi a celorlalţi nu avea nici un rost, de acolo nu va veni nimeni şi nu le va face nimic, măcar ea să priceapă asta. Am găsit-o singură pe plajă, privind absentă în zare; atât de absentă încât nu m-a observat apropiindu-mă. I-am admirat profilul de statuie şi m-a săgetat în creier o dorinţă irezistibilă să-mi înfig dinţii în obrazul alb şi catifelat ca o petală de magnolie. Dar în momentul când am atins-o fata s-a speriat, a ripostat reflex şi în scurta încăierare i s-a rupt cămaşa. Atunci pe pieptul ei a strălucit un fel de medalion dintr-o piatră verde, reprezentând o inimioară sau, mai degrabă, o floare trilobată... floarea de pe disc. Marea era de o limpezime perfectă. I-am smuls medalionul şi am luat-o la fugă prin valuri spre golf. Am plonjat cu piatra caldă în mână direct în orificiul deschis larg pentru a mă primi. Ciudat: în tunel nu era apă, ci aer. Un aer respirabil. Datorită cărui fenomen eu am putut pătrunde în tunel şi apa rămânea la nivelul deschiderii, nu am înţeles. Linişte deplină, întuneric solid. Căderea vertiginoasă îmi producea o uşoară stare de tensiune datorită unei presiuni mari sau unei viteze deosebite pe care n-o simţeam ca atare, dar o deduceam.

Vântul îngheţat ţiuie a pustiu, dimineaţa e cenuşie şi pe plaja îngustă cu nisip aspru şi întunecat îmi zăresc de sus - planând cu aripile înţepenite de ger şi sare - şirul paşilor topindu-se în mare.