Anomalia

În memoria lui Bulgakov, Kafka, Ionesco, şi a altora
care au văzut
 Într-o dimineaţă Grigore se trezi cu senzaţia că strada devenise locul unui concert cacofonic de urlete, răgete, ţipete de spaimă animală şi mugete groase, ca de corn, ce răzbăteau pînă la ferestrele apartamentului său de la etajul 8. Părea că o întreagă menajerie, ba nu!, o grădină zoologică se instalase pe Bulevardul Păcii, fost Republicii, fost Victoriei. Buimac, omul se îmbrăcă la repezeală, aruncă o privire la ceasul mare de perete, care se oprise la 11.55, se spălă şi, fără să-şi mai mănînce felia de pîine cu margarină ce-i ţinea loc de mic dejun, îşi luă servieta şi ieşi. Mai întîi se deplasă greoi pînă la lift, apoi - cu o înjurătură deja rituală - se întoarse şi o luă în jos pe scări. Larma de afară părea că se mai potolise.
 Pe la etajul 5 bărbatul alunecă pe o treaptă. Căzu în fund. Se izbi cu noada de cimentul dur, servieta i se rostogoli cîteva trepte şi Grigore se trezi cu mîinile într-o substanţă alburie şi cleioasă care i se lipea neplăcut de palme. Se ridică şi, luîndu-şi servieta, văzu în slaba lumină a zorilor strecurată prin ferestrele înguste că materia albicioasă forma o bandă cu margini neregulate, ce se prelungea în jos, pe scări, ca o dîră lăsată de un melc gigantic. Înjură. Îşi şterse mîinile şi turul pantalonilor cu batista. Porni iar. În urma lui se auzi o uşă: o căpriţă neagră porni să tropăie zorită, deşi nesigură pe picioarele-i slabe, coborînd şi ea scările. Îl depăşi pe Grigore şi-i aruncă o privire, un gest uman, am zice. În acel moment căpriţa alunecă neatentă pe dîra albicioasă, dar se echilibră repede şi-şi continuă drumul. 
 Peste o clipă Grigore auzi nişte urlete ca de gorilă, acompaniate imediat de un muget prelung, de bivol înnoroiat, ce se auzeau de dincolo de o uşă de parchet. Paşii omului începură să se rărească, iar umerii i se strînseră a frică atunci cînd pe lîngă el trecu în salturi elegante o felină mare, cu blana tărcată, care îl ignoră princiară. Păşea mai rar, dar pe la etajul 3 ajunse totuşi din urmă melcul bălos, cu cochilia înaltă de aproape un metru. Acesta pipăi aerul cu antenele lui lungi şi groase, iar Grigore trecu pe lîngă el, lipindu-se de balustrada de fier a scării, scîrbit la ideea atingerii de pielea mucilaginoasă şi ridată a imensului gasteropod.
 Creierul îi desfăşura idei frînte şi imagini haotice, vise amestecate cu fragmente de gînduri incomplet articulate, iar buimăceala de după trezire, care îl ţinea de obicei pînă ajungea la Institut, luă locul unei spaime ireale. Picioarele îl purtau aproape mecanic. Nu se mai opri cînd distinse în spatele unei alte uşi - la 2? la 1? - o foşgăială de picioare chitinoase plimbate pe lemn, ca aceea a unui gîndac surprins pe masa din bucătărie, dar amplificată de zeci de ori. Sunetul îi aminti de ceva cunoscut şi înfricoşător. Grigore îşi privi picioarele lungi, încălţate şi îmbrăcate cu pantaloni, îşi pipăi genunchii, îşi privi mîinile cu cinci degete care ţineau servieta neagră. Să ajungă la Institut, asta era, la Institut! Îşi imagină salutul obişnuit al lui nea Sile, portarul, care în fiecare dimineaţă îşi scotea respectuos şapca uzată de pe capul chel. Se agăţă de această imagine ca de o posibilă izbăvire, dar inima îi zvîcni dureros în clipa în care puse mîna pe metalul rece de la intrarea blocului şi împinse uşa grea. Căci uşa se prăbuşi cu zgomot, geamul zornăi în ţăndări şi în urma lui se auzi un schelălăit speriat, apoi un lătrat strident şi sacadat, de revoltă. Grigore o zbughi în stradă fără să se mai uite în urmă.
 Era ora cînd altădată trotuarele gemeau de cetăţeni grăbiţi şi de cete de copii cu ghiozdane în spate, iar pe şosea vîjîiau sute de maşini şi se ciorovăiau mecanic sute de claxoane. Acum doar cîteva maşini sfîrîiau lent, înaintînd spre semafoarele ce îşi schimbau dezordonat culorile în mov, portocaliu, galben. În schimb şoseaua fusese invadată de turmele heteroclite ce nu mai încăpuseră pe trotuar şi care migrau spre ţinte necunoscute. Înaintînd şovăitor, Grigore urmărea uimit urşii care se deplasau zdupăind agili, cu mape ţinute zdravăn sub labe, crocodilii şi şopîrlele lungi, solzoase, strecurîndu-se viclene printre automobilele încremenite, oile, foarte multe oi mehăind dezorientate, în căutare de lider, cîteva broaşte verzi-gălbui, supradimensionate, cu ochi bulbucaţi şi parcă urduroşi, care săreau mai mult pe spaţiul verde din faţa blocurilor, cîinii, de toate rasele şi dimensiunile, lătrînd şi hîrjonindu-se sau alergînd cu coada în vînt după cîte o pereche de iepuri, apoi marmote, căprioare, hiene, cîţiva elefanţi mai micuţi şi chiar un hipopotam... Cerul era acoperit de stoluri dezorientate de păsări mari şi mici, unele de pradă, altele viitoare prăzi, amestecate şi încă nesigure de rostul lor, iar pe biserica din piaţă crucea imensă de pe turlă se înclinase spre stînga şi avea toate cele trei braţe îndoite, de parcă ar fi fost frînte de la mijloc. Deasupra unui bloc alăturat, inscripţia cu “Trăiască şi înflorească....” (atîta reuşi Grigore să distingă din slogan) lumina purpuriu, ca şi cum literele ar fi luat foc pe dinăuntru. Dar el trebuia să ajungă la Institut. Acolo se va lămuri totul. Fixă cu speranţă geamul unei maşini ce se deplasa prudent pe mijlocul şoselei, dar la volan se distinse o maimuţă mică şi neagră, care se agita pe pedale şi, cu coada atîrnată de volan, făcea un întreg tămbălău.
 Apoi Grigore, în pasul lui timid şi stingher, remarcă privirile tot mai dese pe care i le aruncau animalele. Unele erau sau i se păreau furioase şi dezaprobatoare, altele - mai ales cele ale păsărilor de curte şi ale oilor sau caprelor - păreau triste. Păşi înainte, ferindu-se să calce vreun şarpe sau vreun pui rătăcit, ocolind lupii şi felinele cu colţii rînjiţi, dar nimeni nu se legă de el. Îl priveau doar, o secundă-două, apoi îşi continuau drumul spre ţelul lor necunoscut, care - şi de asta îi era mai frică bărbatului - putea fi acelaşi cu cel al miilor, zecilor de mii de oameni care sporovăiau în fiecare dimineaţă cu servietele sau genţile sub braţ. Între ziua de ieri şi cea de azi părea că trecuse un mileniu... dar prefera să nu se gîndească la asta. Nu acum. Ajuns lîngă o şcoală, aruncă o privire dincolo de gardul de sîrmă, unde o mulţime de iepuri, căţei, pui de cangur, pui de găină, şoricei, ursuleţi panda şi alte zeci de feluri de jivine alergau în devălmăşie, chiţcăind, lătrînd, mormăind, piuind. I se păru că undeva sus, la etajul clădirii, se ghemuiau nişte umbre umane şi crezu că simte cîteva perechi de ochi care fixau cu spaimă sau uimire vacarmul din jur. Dar nu era sigur.
 Alături de el se opri o creatură cu trup păros şi gîrbovit, de maimuţă,  înaltă de vreo doi metri, dar cu un cap de pasăre cu clonţ mare, încovoiat la vîrf. Creatura se uita insistent la insul în costum, iar acesta încerca să treacă neobservat. De parcă aşa ceva ar fi fost posibil... Apoi făptura ţipă ascuţit într-o cutie mică şi neagră pe care o ţinea în laba poliarticulată. Brusc undeva în urmă se auzi un vaiet strident, repetat la intervale scurte, regulate, ce se apropia tot mai tare. Era o dubiţă albastră cu gri, a Autorităţii. Dubiţa, iată, frînă violent în dreptul omului. Uşile se deschiseră larg şi din interior năvăliră patru cimpanzei uriaşi, cu centură şi cu bastoane de cauciuc în labe. Omul se dădu cîţiva paşi în spate. Se împiedică de un rinocer care asista nevinovat şi pasiv la scenă. Căzu. Cimpanzeii se repeziră asupră-i. Călcînd greu pe o ţestoasă care apucase să se retragă strategic în carapace, primul ajunse la Grigore din două salturi şi îl apucă brutal de umăr, urlînd ceva neînţeles. În acelaşi moment îl şi lovi cu bastonul în cap. Durerea provocată de arma grea îl făcu să se prăbuşească. I se păru că i se deplasase creierul, că o mînă necunoscută i-l desprinsese din cutia lui de oase. Apoi veniră şi ceilalţi, şi alte lovituri, nenumărate. Bastoanele se lipeau grele de spinarea şi capul bărbatului, în timp ce trupul maltratat trimitea în valuri semnale de durere crudă înspre creierul zdruncinat. Cimpanzeii loveau sistematic, cu picioarele şi bastoanele, loveau şi zbierau apocaliptic, iar Grigore se încovoiase pe jos, apărîndu-se inutil. Unul din cimpanzei se aplecă, îi apucă cu brutalitate mîinile şi i le răsuci la spate, fără să-i pese de pîrîitul unui os frînt. Îi puse cătuşe. Alţi doi îl luară şi-l aruncară în dubiţă, iar gibonul care şofa demară în trombă.
 Captivul fu dus într-o clădire cu aspect oficial, deşi cam dărăpănată. Intrară pe o scară laterală şi coborîră într-un fel de pivniţă. După ce îl tîrîră pe nişte coridoare întunecoase şi îl poticniră pe nişte trepte înguste, pentru Grigore fu o adevărată binecuvîntare să se lase aruncat într-o celulă goală, între patru pereţi de ciment, reci şi umezi. Un binevenit moment de linişte, o pauză în timpul nebun. Totuşi ce se întîmpla? Parcă toată lumea se schimbase într-o noapte... sau el nu observase modificările lente, de zi cu zi: poate o copită ivită la capătul unei manşete sau un bot păros ţuguindu-se din mijlocul unei feţe roz, proaspăt machiate... Ideea i se păru înfricoşătoare. Îşi pipăi faţa însîngerată, provocîndu-şi noi dureri. Îşi privi mîinile julite, gemînd. Parcă înainte nu avea atîta păr pe dosul palmelor. ?i nasul... nu-i devenise oare aproape un bot? Nu se bărbierise de două zile, totuşi părul aspru de pe faţă nu putea fi altceva? Îşi dori cu ardoare o oglindă în care să se vadă, măcar pentru o clipă. Simţea, gîndea la fel ca şi înainte, era acelaşi şi totuşi avu senzaţia că este... diferit. Da, diferit! O vagă părere de rău îl cuprinse, fără să ştie de ce, iar frica de necunoscut reveni, mai puternică. Dar nu apucă să-şi adune gîndurile. Uşa de fier se deschise scîrţîind şi o siluetă patrupedă, imensă, apăru în cadrul ei. Aştepta. Grigore se ridică. Înţelese că trebuie să o urmeze.
 Omul nu distinse prea clar trăsăturile cabalinei ce-l conducea pe coridoarele întortocheate. Se lăsă dus, pînă la o uşă de fier masiv. Cabalina de trei-patru metri înălţime aplecă ţeasta şi bocăni la uşă, iar aceasta se deschise. O lumină albă, fierbinte, îl izbi pe om în faţă. Îşi duse mîna la ochi şi distinse înăuntru, chiar în faţa sa, un scaun.  ?i o masă. În spatele ei - o siluetă. Aşezată. O siluetă aparent umană. Lumina nu-i îngădui să vadă mai mult.
— Stai jos! rosti silueta clar şi rece, cu o voce indiferentă, dar care pe Grigore îl umplu de bucurie.
— Eşti... om? bîigui el, buimăcit.
 Silueta se ridică şi Grigore avu impresia că are într-adevăr în faţă un om ca toţi oamenii... de fapt aşa cum erau oamenii. Ceva îl îndemnă să spere. Se aşeză pe scaunul din faţa mesei, deşi lumina îl orbea tot mai puternic. Slavă Domnului, în sfîrşit era aproape de un om! Acum urma să se lămurească, lucrurile or să intre în normal. De ce nu? Acum era simplu.
— Domnule Grigore C., cred că bănuiţi de ce sînteţi aici, începu celălalt. 
— Nu, nu cred, rosti timid omul. De fapt de ce sîntem noi aici? îndrăzni. Ce-i cu animalele care... unde sînt...?
— Aşteptaţi! i-o tăie silueta din umbră. Nu aveţi habar ce se petrece? Nu aţi ales? Dar cum se poate una ca asta?
 Grigore recunoscu tonul pe care îl avea directorul său de la Institut atunci cînd nu reuşea să-i predea lucrările la timp şi se ghemui ruşinat pe scaunul de fier. Obiectul scîrţîi sub povara lui de biped.
— Nu... nu ştiu asta, cu... animalele de la mine de pe stradă şi nea Sile, n-am ajuns la nea Sile... Acolo, la Institut, or să mă pună absent azi. Nemotivat. Directorul meu... Iar afară nu pot să...
— O să-ţi spun eu ce poţi şi ce nu poţi! Astăzi eu sînt şi nea Sile, şi directorul, şi tot Institutul, dacă vrei. Afară? O să ajungi şi acolo. Dar acum o să fii băiat cuminte şi o să-mi răspunzi cît mai sincer la cîteva întrebări. Cît fac şapte ori opt? aproape că lătră silueta din umbră.
— 56, şopti Grigore.
— Cine poate oase roade?
— Nu... nu ştiu.
— Pleci în delegaţie mîine, pe cine ai lua cu tine?
— Pe... pe Tina, e cea mai...
— Unde te-ai născut? cum te cheamă? cine sînt părinţii tăi? dar fraţi ai? surori? unchi? mătuşi? bunici? animale de casă? cîini, pisici, şoareci, melci, broaşte ţestoase...
— Ă, eu..., eu...
 Celălalt nu-l mai asculta. Începuse să păşească precipitat prin cămăruia întunecoasă, înşirînd în continuare:
— ... viespi, urşi polari, colibri, ţînţari, vidre, găini, iepuri de cîmp sau de casă...
 Grigore căscase gura şi îngăimă ceva ritmic şi înăbuşit, semănînd cu un peşte pe uscat, dar celălalt continua tot mai repede, tot mai agitat, iar undeva în dreapta, în afara razei de vedere a bărbatului terorizat, se auzea ţăcănitul unei maşini de scris pe clapetele căreia ţopăia vioaie o veveriţă maronie, cu coada albă şi stufoasă.
— ... a, veveriţe! ?i morse, gazele, şi bursuci, şi arici, elefanţi, vulpi, foci, rîme, balene, coioţi, păduchi, delfini, lemurieni, canguri, berze, vipere, gîndaci de trandafir, omizi cu o mie de picioare...
 ?i veveriţa bătea în continuare pe maşină...
— ... stăncuţe, şobolani, purceluşi de Guineea, oi, zebre, ratoni, ciocănitori, reni, mistreţi, furnicari, şoimi, ornitorinci, urşi koala, urşi grizzly, struţi, dropii, girafe, tigri, un Phoenix, bibilici, Drosophilae melanogaster, vaci, pupeze, crapi, raci, licurici, homari, nevăstuici, capre, fluturi cap-de-mort, buburuze, creveţi, gîndaci de bucătărie, vulturi, mierle, cimpanzei, raţe, elani, bizoni, babuini, brontozauri, cameleoni, crocodili, unicorni, meduze, cobre, rîndunici, lei, cocori, sfrînciogi, libelule, căluţi de mare, stridii, cămile, crabi, termite, marmote, lilieci... 
 Incantaţia anchetatorului deveni tot mai lentă şi mai tristă. La un moment dat el se opri, se întoarse către Grigore şi-i spuse:
— Vedeţi, domnule C., nu sînteţi deloc cooperant, deşi eu încerc să vă ajut. V-aş fi putut lăsa pe mîna colaboratorilor mei, care nu sînt la fel de răbdători. Pe unii i-aţi cunoscut deja. V-ar fi strangulat testiculele cu sîrme oţelite. V-ar fi pirogravat artistic. V-ar fi testat rezistenţa la înec, la comprimare, la întindere. Eu am crezut că sînteţi altfel. Se vede că m-am înşelat.
 Grigore avu senzaţia că îi scapă ceva. Îl dureau braţele şi îi ardea ţeasta, aşa că se concentră din toate puterile, dar tot nu reuşi să înţeleagă. Între timp silueta îşi reîncepu plimbarea şi discursul, iar veveriţa reluă ţăcăneala pe maşina de scris.
— Eu... bîigui omul, eu nu înţeleg, nu ştiu...
— ... caraşi, leoparzi, antilope, şacali, păstrăvi, bufniţe, iguane, corbi, iaci, lupi, zimbri, moruni...
— ... eu, azi-dimineaţă a început, înţelegeţi? M-am trezit, şi zgomotele... şi nici un om, vă daţi seama? Nici un om! Dar eu, eu întotdeauna...
 Celălalt nu-l mai asculta. Pe uşă pătrunseră două gorile masive, care îl traseră afară de subţiori pe nefericitul Grigore C., în timp ce insul de la birou se plimba în continuare, mormăind tot mai apăsat, pentru el sau pentru dactilografa sprintenă ce-şi mîngîia din cînd în cînd, înţelegătoare, coada:
— ?i cîrtiţe, şi viezuri, şi pume... Mai e cineva? îşi aminti el deodată. Aduceţi-l aici.
 Zicînd asta, insul rînji, arătîndu-şi colţii ascuţiţi, şi ochii roşii îi sclipiră ameninţător, ca înaintea oricărei vînători.
 Iar undeva, într-o curte circulară, Grigore fu împins laolaltă cu alţi cîţiva oameni zdrenţăroşi, cărora cu greu le puteai recunoaşte sexul sau vîrsta. Fu împins acolo, în urma lui se închise o uşă grea, apoi se aşternu liniştea. Grigore se îndreptă cu speranţă spre cei zece-doisprezece oameni la fel de schilodiţi ca şi el, iar aceştia îl priviră apatici. Se tîrî cu greu pînă lîngă ei şi întrebă cu o voce jalnică:
— ?i acum? Ce facem acum?
— Nimic, se îndură să-i răspundă unul din oameni. Aşteptăm. Imediat or să dea drumul la lei.